In ceea ce privește activitatea didactico-terapeutică,diagnosticul diferential cât și programele recuperatorii și compensatorii în terapia tulburărilor de limbaj și voce, demersul trebuie să circumscrie distincției dintre limbaj și tulburarile de voce,vorbire. În sfera acestei dihotomii, limbajul este un conglomerat de semne și simboluri prin intermediul cărora actul comunicării poate fi inițiat, iar componenta verbală a limbajului este vocea care asigură materializarea limbajului în structuri comunicaționale. Vorbirea este modalitatea de comunicare care cunoaște delimitări prin intermediul componentelor fonetico-fonologice, morfologice și sintactice. Vocea umană este sunetul care se percepe în momentul în care aerul pulmonar este eliminat prin intermediul cavității laringiene, vocea angrenând o coordonare precisă între sistemul nervos central SNC organele respiratorii, fonatorii, cavitățile rezonatorii și toate organele implicate în articularea sunetelor.
Inteligibilitatea vorbirii este cauzată de deficitele care apar la nivelul tractului fono-articulator. Rezonanța vorbirii poate să fie hipernazală datorită îngustării sau încetinirii mișcării sfincterului velofaringian, iar sub perspectivă fonatorie, carac-teristicile unei voci deficitare sunt: pauze lungi, propoziții scurte, intensitate scăzută a vocii. Se remarcă și o reducere a tonusului muscular circumscrise aparatului fono-articulator care relevă eforturi de producere a fonației, a vocii printr-o glotă îngustată, atrofică care impune reducerea lungimii propozițiilor emise. Caracteristic unei voci disfuncționale este „răgușeala” care definește o voce ce se articulează în frecvențe joase, cu o intensitate non corespunzătoare contextului în care se organizează și manifestă actul comunicațional, o voce care prezintă sunete parazite.
Drd.Psihoterapeut, Logoped Daiana Petrina Muresan